Două perechi de ochi sublimi se întâlniseră. Ai lui – un puşti căzut în zăpada amestecată cu noroi. Ai ei – o tânără cu nişte ochi atât de luminoşi, încât îţi era frică să-i priveşti. Era atâta claritate în ei…Ochii lui erau frumoşi. Mari, clari, nevinovaţi. Plini de lacrimi. Din cauza căzăturii şi a mizeriei de pe hăinuţe. Ea s-a aplecat cu blândeţe şi l-a ridicat, începând să-l scuture pe îmbrăcăminte. El plângea şi o ţinea de mână cu mânuţa lui. Cu ochii o ţinea de mână. Îi vorbea blând băieţelului şi îl privea fix în ochii înlăcrimaţi. El plângea cu suspine. Văzând că nu-l poate potoli (deşi hainele arătau acum într-o stare acceptabilă), s-a gândit să-l îmbuneze altfel (deşi nu-i putea oferi tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, ca să-i potolească suferinţa lui de copil). „Ce să-ţi fac să nu mai plângi?”. Două perechi de ochi superbi s-au întâlnit din nou. Era atâta claritate în ei, încât nici un strop de minciună nu mai avea loc. El spuse: „Aş vrea să fiu iubitul tău!”
Iată şi minunea! După ce ani de zile s-a lăudat că o să compună muzică ba pentru Tina Turner, ba pentru R. Kelly, ba pentru Metallica sau Pink Floyd (deh, despărţirea de Roger Waters şi-a spus cuvântul, se căuta un compozitor nou), după ce s-a lăudat că va face muzică celtică, sau clasică, după ce a trecut de la druizi la metempsihoza egipteană şi, apoi, la feng shui, Costi Ioniţă (eternul manelist cu configuraţie retorică variabilă) chiar a produs surpriza, atunci când nimeni nu se aştepta. A ieşit pe "piaţa neagră" o melodie care, cât de curând, va beneficia şi de videoclip: Costi împreună cu Shaggy şi Bob Sinclar. Bun, n-am mai citat-o şi pe bulgăroaica Andreea (nelipsită de lângă Ioniţă în ultima vreme), la care contează orice alte calităţi în afară de cele vocale (inexistente, de altfel). Habar nu am cum a făcut şi ce a făcut ca să-i atragă pe cei doi în proiect, cert e că Costi (cacofonia este intenţionată) a reuşit ceea ce alţii doar visează. Că inflexiunile vocale ale lui Ioniţă amintesc tot de moştenirea balcanică a manelelor, că vocea Andreei e muncită din greu pe sintetizatoare, contează mai puţin. Shaggy sună bine, are multă dispoziţie şi implicaţie, e în vervă, mâna DJ-ului şi producătorului francez Bob Sinclar se simte şi ea. Proiectul transfrontalier româno-bulgar (Ioniţă-Andreea Nu-Mai-Ştiu-Cum), megacunoscut în zona Balcanică, unde rupe discotecile, are o şansă de a face mai mult.
Babel a debutat cu draci şi nervi, că doar e PRO TV-ul. În loc de 22,12 a început la 23 (pentru că proteviştii se lungiseră cu un film pentru retardaţi, bătăi, explozii şi tot arsenalul pentru creieraşele din lumea a treia). Apoi pauze publicitare peste pauze, fragmentând filmul mai ceva ca în intenţia regizorului. În fine. A meritat tot stresul.
Alejandro González Iňárritu se întrece pe sine în acest film. Este peste 21 de grame. Mult peste. Mai amplu, mai calm, mai profund. Întotdeauna, la o operă de artă, indiferent de domeniul său, m-a interesat nu ceea ce se spune, ci cum se spune. Babel este un colaj de momente, de lumi, de culturi diferite. Iňárritu rămâne fidel concepţiei sale, conform căreia o acţiune cât de mică într-un colţ de lume, provoacă, pe principiul undelor seismice, ravagii în alte părţi. Nu sunt comentator de filme, nu sunt specialist, sunt doar opinii personale despre Babel. Opinii disparate.
Patru culturi diferite (islamică, americană, japoneză şi mexicană) intră într-un contact ciudat, distal, acţiunea produce spaţii de emergenţă în celelalte cadre. Confruntarea de la distanţă confirmă aceleaşi drame, acte gratuite ce reperează modificări substanţiale în condiţia umană. În ciuda dramelor esenţiale, aceleaşi în fiecare cultură, în fiecare eşantion mentalitar ales, „dialogul” autentic este exclus. Nici măcar dramele nu-i mai pot uni pe oameni, „Turnul Babel” persistă pe mai departe, ca un garant al limitării şi separării.
Babel este un film al tăcerii. În toate modurile sale de manifestare. Nu este vorba numai despre fata surdo-mută din Japonia, care trăieşte în lumea ei, iar tentativele de expansiune spre alteritate sfârşesc totdeauna lamentabil. Tăcerea doare şi mai tare prin intermediul vorbelor. Asistăm, parcă, la lecţia din Lost in translation, unde vorbele lasă locul tăcerii triste, gesturilor nefinalizate, sugestiei şi conştiinţei irepetabilei pierderi. Spre finalul peliculei, Iňárritu renunţă definitiv la cuvinte, scenele se compun din imagine şi muzică (excelenta coloană sonoră a argentinianului Gustavo Santalaolla, recompensată cu numeroase distincţii). Tot spre final vine şi mult aşteptata defazare temporală, specifică regizorului mexican, dar indusă cu mult mai multă abilitate şi mai puţin ostentativ, de data aceasta. Dar care loveşte ca un fulger şi oferă cale liberă reinterpretării filmului.
Filmul lui Iňárritu este trist. O tristeţe ontică se degajă pregnant din fiecare scenă, din fiecare gest, din fiecare cadru. Nimic gratuit în peliculele lui. Până şi optimismul nu este la el o cale de rezolvare, ci o afundare în intensitatea unei disperări neauzite şi neînţelese de nimeni.
Babel este şi un film al deşertului: al celui marocan, al celui de la graniţa SUA cu Mexic, al deşertului din Richard şi Susan, al deşertului uman din furnicarul numit Tokio. Un film al unei singurătăţi atât de mari, încât, dacă urli, nu-ţi poţi auzi nici măcar propriul strigăt. Mozaicul disparat al lui Iňárritu, care vibrează la nivel actanţial şi evenimenţial, nu prezintă nicio urmă de empatie la nivel afectiv.
Iňárritu nu are personaje principale şi secundare. Este una din filosofiile sale regizorale. Chiar dacă, aparent, focalizează derutant la nivelul unei intenţionalităţi disimulate asupra unor personaje, ele nu se constituie în protagonişti. Am aşteptat cu nerăbdare acest film să văd dacă, în sfârşit, Brad Pitt „mişcă” ceva în materie de actorie. Deşi avea un rol de mare libertate, care îi oferea posibilităţi inventive şi de manifestare enorme, el nu a reuşit să se deplaseze din registrul placativ şi tern. Până la urmă, tot în rolul lui Rusti Ryan (din cele trei serii de „Ocean”) a reuşit să „mişte” cât de cât. Cate Blanchett este şi ea o enormă dezamăgire a filmului. În schimb, m-a entuziasmat (din nou) Gael García Bernal, de o naturaleţe şi o forţă năucitoare. Surpriza plăcută a venit de la actriţa niponă Rinko Kikuchi, extrem de convingătoare în rolul surdo-mutei, conferind rolului mult mister şi putere de impact.
Turnul Babel biblic are, pare a sugera Iňárritu, o existenţă perenă în cadrul spaţio-temporal. În fapt, Babel suntem fiecare dintre noi. Confuzia a mers atât de departe, încât nimeni nu se mai poate înţelege pe sine însuşi.
…şi ce frumos ninge. So what? I am a rockstar, vorba lui Pink. Ninsoare gălăgioasă, urâtă, de ianuarie. Ninsoarea sfârşitului de iarnă, când ştii că, în tainele pământului, se coace deja căldura insalubră a verii. Nu te-am văzut. Erai undeva pe lângă linia orizontului. Căutai cu disperare ceva prin zăpadă. Aveai un băţ cu un lup în cap şi scormoneai prin zăpada rahitică. Îţi căutai tinereţea, pe care nu o poţi îngropa în toiul ei. Sufletul îţi sare prin piele şi, atunci, iei lupul în mână şi goneşti nebuneşte pe străzi. Şi ce frumos ninge…Niciodată nu ai priceput ninsoarea cu adevărat. Va veni şi vremea când o vei înţelege mai bine decât orice pe lumea asta.
Veniseră unii în bar cu nişte păsări moarte să le plângă. Vin roşu peste penele vestejite. Orice pretext e bun pentru a te îneca în anii tăi. Mă numesc altfel. De fiecare dată, altfel. Singura mea calitate este că îmi ţin întotdeauna cuvântul. Deoarece cuvântul meu e altfel.
Veniseră unii cu nişte topoare să mă întrebe dacă am lămâi. Nu mai aveam. Pentru ei, am născut o portocală şi am aruncat-o peste gard. Unii îşi plângeau păsările cu râsete. Şi erau nefericiţi. Sau aşa ziceau. Ei sunt mereu la fel.
Şi ce frumos ninge…Înghiţisem ceasul. Ticăia în abdomenul meu. Şi, pentru prima oară, nu-mi mai păsa. Nici de el. Nici de ninsoare. Nici de ciocurile atârnând ca o penumbră pe lume. Ca toate intenţiile nicicând transpuse în practică.
Noaptea trecută am visat că fumam pipă. Am căutat ce înseamnă. Zice-se: viaţă uşoară şi îmbelşugată. Însă, în vis, era o pipă de nişte dimensiuni liliputane.
Veniseră unii cu nişte telefoane în bar să le cânte prohodul.
Cine are nevoie de ajutor, să ridice două degete sau două inimi. Sau să ridice două uitări. Două trădări. Două sfârtecări.
Veniseră unii să mă întrebe viaţa mea de la alfa la omega. Şi să-şi ia jertfa de sânge. Mă dădusem pe mine jertfă. Ei n-au priceput nimic: pe mine oricum mă jertfise altcineva, de multe ori. Din mine nu cursese însă sânge, ci vin roşu. Jertfă de vin. Ei erau bucuroşi. Eu eram şi mai bucuros. Ei jertfiseră un mort. Dar nu ştiau. Eu ştiam.
Ce faci când ninge? Acelaşi lucru pe care îl fac atunci când mint.
„Sometimes I dream about reality.” Dar îmi trece repede.
Veniseră unii cu nişte cai adevăraţi. De rasă. Şi i-am refuzat. Pentru că tocmai ascultam Robbie Williams şi nu aveam chef de ei. Apoi am regretat. Nu mai aveam ce face: deja ningea.
Nu am dărâmat puntea. Ci pe omul-punte. Nu ai voie să-l refaci. E o eroare. Mare cât o veşnicie.
Cine are nevoie de ajutor, să ridice capul sub pământ. Pe mine nu mă vede nimeni. Niciodată. „Am trup ce ceaţă, nu mă vede nimeni.” Cine are nevoie de ajutor să meargă în bar. Să se ducă la ei. Să ia păsările moarte. Pe unele să sufle şi să le redea viaţa. Pe altele, să le îngroape fără ciocuri în băutura cristalizată.
Şi ninge atât de frumos…
În loc de creştet, aveam o broască ţestoasă. Înecată în vin. Şi, pentru prima oară, nu mă păsa. Am învins, tovarăşi!Suntem mai puternici! Cei cu păsările moarte ne-au dat lovitura de graţie. Astfel că, de acum înainte, nimeni şi nimic nu ne mai poate ucide. Renunţaţi să mai fiţi bărbaţi, tovarăşi! Bărbaţii mor urât. Haideţi să murim superb, tovarăşi! Cred că, de fapt, păsările moarte îi plângeau pe cei care veniseră cu ele în bar. Dar ei nu-şi dădeau seama al cui prohod se cânta. Rămâne în urmă o colecţie amorţită de secunde, tapetată cu frunze de ficus.
Erai dincolo de linia orizontului. De mult. Dar nu ştiai că nu te mai vedeam. Lupul cu băţ te acaparase total. La un moment dat, lupul va dispărea. Nu azi sau mâine. Dar va dispărea. Abia atunci vei vedea că ai trecut dincolo de orizont şi că nu mă mai vezi. Deocamdată, lupul devorează neaua. Să ne scoatem unghiile şi să punem zăpadă în locul lor. Ţine mai mult decât nişte gheare de lup.
…Rita Haywoth, văzând-o pe femeia ce strângea în pumn plasa cu un piept de pui dezosat, aceleaşi trăsături, poate că aşa arăta Rita la bătrâneţe, dacă n-ar fi avut punga în mână şi dacă Miss Haywoth n-ar fi deja pe lumea cealaltă, aş fi jurat că actriţa din Gilda se preumblă printre noi, muritorii de rând, îmi vine în minte o caroserie ruginită, verde, nu ştiu pe unde am văzut-o şi când, îmi vine în minte volumul neterminat din Alpi şi numele lui Voronca, nu ştiu de ce, volumul acela cu coperte maro, lăsat pe un pat, Mathhias, te rog să-l duci la bibliotecă pentru mine, îl voi termina, cândva, unicul volum din viaţa rămas necitit până la capăt, C.G.Jung probabil încă mă aşteaptă pe rafturile încăpătoare din Innsbruck, a fost singura persoană căreia i-am promis reîntoarcerea mea, paşii pe sub drum, îmi vine în minte că nu-mi mai vine nimic în minte, „Quando ami da morire / Chiudi gli occhi e non pensare”, 118.932 cât tot cerul de mare, îmi vine în minte căsuţa aceea din apropierea gării, cu o uşă atât de mică, încât nici un copil aplecat n-ar fi avut loc pe ea, locul în care am sperat mereu că locuieşte un pitic, un cobold, un pui de zână, uşa aceea era mereu închisă, de câte ori trec pe lângă acea casă acum, refuz să mai privesc spre uşă, nici nu ştiu dacă uşa mai e acolo, un castravete murat proiectat flasc pe asfalt, ca o zi de sâmbătă, zgârieturile zilei care se transformă în uragane nocturne, fumul din cap, bezna din picioare, îmi vine în minte o piatră, pe care n-am văzut-o niciodată, doamna de la Plafar mă întreabă a mia oară când mă vede de unde mă cunoaşte, niciodată nu-i pot răspunde, nu de fason, nu de răutate, dar chiar n-am de unde şti de unde mă cunoaşte ea, mă simt deja celebru, Glenn Ford în persoană, Rita Hayworth nu mai e de multă vreme, „hoy me levanto sin razon / hoy me levanto y no quiero”, centura de siguranţă care se preface clipă de clipă în mii de cioburi, iar au dispărut penne rigate din supermarket, cred că e o conspiraţie mondială, intrusul din mine şi sticla de apă nu-şi vorbesc, oameni fără gură şi cu chipuri desfigurate de zâmbete plânse, figurile de domino sar din telefon şi pun stăpânire pe braţele mele, cum poţi exista cu un sac de pulberi în spate, somnul amorţit de la gât în jos, îmi vine în minte lungimea duratei, ritmul invers, pajiştea din creier, frica de bine, ochii se înfig în pâine, mi-e frică să fiu fericit, pâinea geme sub greutatea privirilor, caracatiţă fără braţe, scrisorile nedeschise urnesc orice sfârşit spre pierdere, „le vent l’emportera / tout disparaîtra mais / le vent nous portera”, indulgenţa din ochii unui câine, plase goale agitate, Rita Hayworth rătăcind blondă prin plase ieftine, sunetele parfumate izbite de pereţii amintirilor viitoare, ne repliem pe labele dinapoi şi facem saltul mortal în cotidian, indecizia şi sufletul trecut prin maşina de tocat carne, rafinarea dedesubtului realităţii, „sometimes I dream about reality”, păturile de pe străzi, da, păturile, şi oamenii care dorm agitat în ele, şi visele lor pline de pureci şi purecii plini de vise, femeile au astăzi aromă de gaz, aşa aş spune dacă aş fi câine, sau pisică, sau altceva, altceva decât eu, povara măştii şi traumele din spatele ei, nişte cărţi de joc aruncate pe jos, caut joker-ul printre ele, probabil mi se trage de la faptul că l-am văzut aseară pe Joker, un Batman prea comercial, chiar dacă distribuţia era de top, uitarea focului, intrarea în refrigerator, rătăcirea prin pădurea de cuvinte, duplicitatea oricărui gest, izbirea haotică de copaci, inversul stării, îmi vine în minte…
Strada aluneaca în faţa mea. În noapte. Câteva magazine cu luminile de avarie pornite stau în marginea drumului. Vânzătoarele vorbesc la mobil. Sau se joacă la mobil. Sau se rujează în oglinda telefoanelor. Sau vorbesc cu telefoanele mobile ca şi cum ar vorbi cu îngerii păzitori ai copiilor nicicând născuţi. E tare frig în seara asta. Sau noapte, ce-o fi. Mă strâng de fular ca de funia spânzuratului.
Între ieri şi azi nu există niciun timp trecut. Băieţii îşi lovesc palmele în faţa blocului, se ascund mai bine în glugile lor şi se felicită. Încă o proastă. Încă o curvă le-a picat în plasă. Iar fata se dusese până în casă să se îmbrace mai gros. Atâta tot. Ei deja o terfeliseră prin paturile lor imunde din minţile abulice.
Încerc să-mi trag pe cap o glugă imaginară. Asemenea lui Siegfried. Iluzia durează o clipă. Probabil că Siegfried ar râde puţin de naivitatea mea şi ar căuta mai departe comoara. Doi puştani găsiseră un chiştoc nefumat până la capăt. Degetele lacome apucă rămăşiţele ţigării şi dispar în noapte. Asta da comoară! E frig. Merg în virtutea inerţiei, neştiind că şi inerţia e virtuoasă. Mă acopăr cu întuneric. Îl înghit pe tot. Deschid gura şi afară totul îngheaţă. Acum ar fi bun acel ceai de la ora cinci, cu păducel în el. Ce dracului caută păducel într-un ceai de ora cinci? Păducelul e pentru inimă. Pentru cine are. Probabil.
Mă strecor pe lângă nişte cadavre de noapte. Cadavrele tresar în urma mea. Mă rup din noapte ca o fantomă şi mă arunc în alta. Nu ştiu de ce, încep să mă gândesc la Tarja. Probabil am corelat noaptea cu Nightwish. Mi-e drag de Tarja, cum apare ea suavă, în rochii de seară, cu gesturile superbe de rockeriţă şi cu vocea ei care poate dărâma fără probleme toate gemenele lumii. Noaptea este Tarja. Frigul e rochia ei. Sărutările rămân uimite şi gonesc buimace spre altcineva. I walk alone every step I take. Tarja s-a pierdut.
Noaptea e plină de fantome. Noaptea e o fantomă. Fantomele din cap. Fantomele din inimă. Entităţi ectoplasmatice cu care nu poţi lupta. Creaturi dincolo de tine fiindcă vin tocmai din străfundurile tale. Câte nopţi ţi-au ţinut fantomele de cald?
Mă avânt dincolo de mine. Cad. My winter storm. Cel mai sigur loc este acela în care nu te caută nimeni. Nici măcar tu. Go backto sleep forever more. Far from your fools and lock the door. Cel mai sigur loc unde nu vei fi deranjat este debaraua cu fantome.
Scindarea creierului. Tăierea. Dacă suntem fantome în propriile noastre vieţi? Mă ating şi nu pot. Degetele îmi alunecă prin piele. Privesc la câteva felinare şi le aprind. De la mare distanţă, de data aceasta. Otrava luminii lor.
Nişte jaluzele se aruncă furibunde spre pervaz. Noaptea se desface, pentru o clipă, în fâlfâit de aripi. Nişte urme de întuneric mi-au rămas pe haină. Le arunc cu podul palmei şi, brusc, devin mai îngândurat.
Fantomele or fi reciclabile? Am putea lua garanţie pe ele, precum pe pet-uri de plastic în Occident.Arunc cuvintele în copacii nopţii. Şi le las acolo. Mâine voi veni să văd dacă au rodit. Sau dacă au îngheţat peste noapte. Mâine nu voi veni deloc, asta e cert. Nici copacii nu vor mai veni.
Iau o furculiţă căzută în noroi. Urc cu ea în casă. Pe drum, ucid cu vârful ei ascuţit toate fantomele. Deschid uşa. Intru mândru cu furculiţa în mână. Era uşa de la debara.
PS: pentru pontul legat de melodia ce asigură fondul sonor, îi mulţumesc Adrianei (http://a-din-gag.blogspot.com/). Vezi? Că d'aia-i bine să ne mai vedem când ne întâlnim, ne mai culturalizăm şi noi o tură.
Revenirea în sine. Dramatica recădere. Pe unde se întâmplă fericirea? "Who knows? Not me / I never lost control." Montagne russe.
De la o vreme, lucrurile devin mai mari. Te uiţi la ele, ca şi cum ai deveni mai mic. Zgomotul vieţii are ciudate amplificatoare. Revărsarea continuă. Eterna pendulare. Şi gustul de cremă de ghete.
Uşa. Eterna surpriză. Nivelarea gesturilor. Banalitatea fugii. Privesc spre un frigider aflat într-o vitrină aiurea. Un frigider bolnav. Aflat la spitalul de frigidere. Acolo unde sufletul se mizează şi este disecat în termeni de condensator şi freon.
Frica regurgitată şi reingurgitată. Somnul paşilor. Explozia din creier. Alunecarea spre nicăieri. Vae victis! The winner takes it all, perdantul primeşte o călătorie în cosmos. Tut-retur. Sau nu.
Mesajele de pe bănci. Şi Gogu a fost aici. Şi Ionela este iubită. Şi pasiunile. Şi inhibiţiile defulate. Banca este albastră. Cu multe istorii pe ea.
Pe bancă stă o bătrânică. Mănâncă un covrig. Îşi potriveşte basmaua cu gesturi domoale. Aşteaptă cuminte în faţa intrării unui cabinet medical. Discută cu o altă bătrână. Şi frazele ei de mare efect: "Prima iubire o ţâi în suflet toată vieaţa. Acolo rămâne ea. Şi, dacă dă Dumnezău, o găseşti la fel de bine păstrată şi la bătrâneţe. Ca pe legumele puse peste iarnă." Râd amândouă. Drumul îşi continuă calea.
Paşii aluneacă de la tine. Nici nu i-ai avut vreodată cu adevărat. Zgomotul şi furia. Rămâi ca o momâie de veghe în lanul cu secară erbicidată şi îl tragi la răspundere pe Caulfield. Îl tragi de guler, îi strigi multe, îi dai pumni în gură. La final, te trezeşti plin de sânge. Ai uitat, fie şi pentru o respiraţie, că eşti acelaşi anodin Holden.
Vrăjitorul din Oz a dispărut. Rămân secvenţe. Coji de realitate. Realitatea are culoarea paşilor pe care nu-i auzi. Nu mai are rost să strigi. Flacăra unei brichete. Întunericul se hrăneşte cu paşi făcuţi în alte părţi. "You're face to face / With the man who sold the world." Flacăra brichetei şi paşii au o dinamică proprie. Întotdeauna altundeva. Just remember. Momente prost colaţionate. The death is not the end.
O mână ce-şi ia rămas bun. O oră matinală. Scârba de a-ţi mai fi teamă.
Omul-punte e un om trist. Omul-punte există cu adevărat numai arareori. Omul-punte cunoaşte nopţile. Are pavele frumoase. Cine să i le vadă? Omul-punte se întinde cât vrea fiecare trecător. Omul-punte s-ar putea întinde din veşnicie până în veşnicie. Dar viaţa lui este scurtă: el are un rol precis. Acela de a înlesni trecerea trecătorului de la o cădere de pe munte la reurcarea pe acelaşi munte, de pe care a căzut nu cu foarte mult timp înainte. Drumul e însuşi trecătorul. Omul-punte există atâta vreme cât trecătorul zăboveşte pe el. Apoi, se surpă. „Podul de piatră s-a dărâmat…”
Omul-punte ştie să fie puternic. Omul-punte poate să fie de lemn. De oţel. De granit. Omul-punte ştie să şi plângă. Trecătorul nu-i vede nicicând lacrimile. Trecătorul are nevoie de pod şi atât. Ca să nu cadă în gol în răstimpul petrecut între două iubiri cu acelaşi nume. Între două visări. Între două uitări.
Omul-punte tresare. Atunci când se trezeşte din vis. Erwachen aus dem Traum. Şi când se vede singur. Cu prăpastia de sub el. În care nu cade. Numai el ştie câte face pentru a nu cădea. Dar rolul lui e acela de a-i face pe alţii să nu cadă.
Are şi el clipele lui de viaţă. Când podul respiră. Cu toată fiinţa sa. „L’on y danse tous en rond.” Apoi apele rele îl mătură. Nu i se văd lacrimile. I se confundă cu apa care-l bate continuu. Îl vezi. E tot acolo. Dar nu mai e acelaşi. Fiecare val îl doare. Şi îl face tot mai mic.
Omul-punte nu face rău trecătorului. Omul-punte ştie să mângâie paşii. Te poate ajuta chiar să zbori. Fiecare pas îl doare. Îi toceşte fruntea. Şi sufletul. Da, omul-punte are suflet. Sub dalele groase, licăreşte ceva. Dar cine a avut răbdare să privească sub toată grosimea dalelor?
Omul-punte îşi poate scoate singur toate dalele şi să le aştearnă în calea călătorului, lungind drumul acestuia. Călătorul nu observă. Crede că aceasta e calea normală. Nu simte omul-punte sub el. Şi nici nu l-ar crede dacă i-ar spune.
Orice noapte ireverenţioasă erodează pilonii podului. Orice aşteptare tăcută sapă în pod. Treci pe pod. Şi-l părăseşti pentru a te avânta în lumea ta. Neştiind că, la un moment dat, când te vei întoarce din alte braţe, din alte arome, din alte visări, omul-punte nu va mai fi acolo. Şi îţi vei înghiţi cuvintele şi intenţiile luate în prima zi a anului. El nu te va sili să ţi le înghiţi. Aşa cum ai fi făcut tu cu el. Pentru că ţi le vei înghiţi singur. Nu acum. Nu mâine. Dar va veni momentul din viaţa ta când îţi vei înghiţi cu durere toate cuvintele. Înnoite o dată cu Noul An. În singurătate le vei înghiţi. Şi te vei gândi. La ceea ce ai spus. Pe pod. La intenţiile tale. „Dust in the wind”. Iar podul nu se va bucura în acele clipe. Însă nu va mai fi acolo să te susţină.
Podul simte când trecătorul minte. Simte toate vorbele goale. Ce răsună pe el ca nişte saboţi de lemn.
Trecătorul oferă podului doar tălpile sale. Arse. Podul se oferă pe sine. Se arde şi el. Trecătorul se vindecă.
Orice pas al călătorului scrie povestea podului.
Omul-punte poate chiar înflori. Dar nu iarna. Zilele calde de iarnă sunt miraje. Apoi vine crunta iarnă şi ucide toţi mugurii. Iar trecătorul nici nu a ştiut că acei muguri firavi erau numai şi numai pentru el. Curge sânge din mlădiţele ivite. Omul-punte nu strigă. Doar geme. Geamătul lui este purtat de vântul perfid al nopţii. Numai trecătorul nu-l aude. Pentru că, noaptea, trecătorii nu au urechi. Noaptea, trecătorii fumează aroma trădării.
Călătorul hrăneşte lebedele de pe apa ce curge crunt pe sub pod. Zâmbeşte cerului. Apei. Lebedelor. Viselor. Numai podului, nu. Călătorul hrăneşte cerul. Apa. Iarba. Podul nu primeşte nimic. Podul icneşte de durerea viselor nenăscute. Şi rămâne acolo.
Omul-punte are şoapte nerostite. Dar sunetul îşi joacă miza în alte părţi.
Niciun trecător nu a priceput. Însă omul-punte nu a fost mereu un om-punte. El a fost însăşi apa cea rea. Dar pentru tine, trecătorule, s-a făcut pod. Tu nu ai înţeles. Erai pe drumul dintre două iubiri. De fapt, între aceeaşi iubire. Pentru că omul-punte nu crede în coincidenţe. Şi, din cauză că nu crede în coincidenţe, s-a dărâmat. Bineînţeles, tot el a fost de vină. Nimeni altcineva. „A venit apa şi l-a luat.” Şi s-a făcut din nou apă. „Vom face altul, pe mal, în jos, / Altul, mai trainic şi mai frumos.” Orice pod poate fi refăcut. Mult mai bine. Mai spectaculos. Mai performant. Dintr-un material mult mai bun. Dar acel pod nu va mai exista niciodată.
Te uiţi în locul în care a fost podul. Nu mai e nimic acolo. Şi îl blestemi pentru că nu a înţeles nimic. Podurile, prin definiţia lor, nu înţeleg nimic altceva decât faptele. Nu le judecă. Aşa cum cred mereu trecătorii. Ci doar le lasă să grăiască. Parcă se spunea că din faptele noastre fi-vom judecaţi. Priveşti locul gol. Şi nu îţi dai seama că, de fapt, l-ai pierdut de ceva vreme. Însă tu, trecătorule, nu ţi-ai dat seama. Pe atunci, mai puteai aduna câteva pietre din ceea ce tot tu ai dărâmat cu visele tale care se derulau în alte părţi. Şi-l puteai reface. Mult mai trainic. Şi mai frumos.
Intenţiile luate în prima zi a anului nu durează. Nici măcar cât un pod. Durează maxim 8 zile. Uneori, chiar 48 de ore. Dar, desigur, podul e de vină pentru toate intenţiile eşuate. Învelite în vorbe meşteşugite. Trecătorul nu a fost capabil să vadă că podul era aproape în el. Cu totul.
Omul-punte nu vrea să fie din nou apa rea. Nu are încotro. Şi-l doare. Şi se face mai apă decât apa.
Călătorul a fost la o intersecţie de fericire. Sau de agonie. Sau de nimic. Poate că trecătorului nu-i păsa. Pur şi simplu. Ultima piatră a podului stătea într-o intersecţie. De aici s-ar fi putut realiza reconstrucţia lui. Mereu este o chestiune de opţiuni. Pentru care numai noi suntem responsabili. Nu podurile. Viaţa ne-o configurăm clipă de clipă. Prin deciziile pe care le luăm. Prin pietrele de pod pe care le azvârlim din intersecţii. Omul-punte se ţinea într-o ultimă piatră. Pentru tine, călătorule. Dar ai optat pentru intersecţie. Pentru cele patru vânturi. Care nu sunt, de fapt, decât unul singur. Pentru tine, trecătorule, ca să nu te încrunţi fie şi măcar o secundă, s-ar fi întors şi de la Porţile Raiului. Ceea ce a şi făcut. De bunăvoie. Şi nesilit. De nimeni. De la Porţile Raiului s-ar fi întors, lepădându-se de orice mântuire. Tu ai ales să rămâi în intersecţie. El a vrut să câştige. Şi a riscat tot. Călătorul nu a renunţat nici măcar la un pas din afurisita de intersecţie.
Totul este o chestiune de intersecţii. Şi de pietre.
Ziua se stricase. Orice zi are termen de valabilitate. Te trezeşti în singurătate. Încerci să mai scuturi un nor. Şi degeaba.
La acest joc de cărţi nu trebuie să fii atent dacă ceilalţi trişează. Toată atenţia trebuie să-ţi fie îndreptată spre tine, ca să nu trişezi tu. Decartarea brăzdează carnea. Te joci pe tine. Nu-ţi mai e de folos nicio "poker face". În altă parte, artileria provoacă o canonadă după alta. Ţi s-a sleit mâna cu care joci. Prea târziu. De data aceasta, strada are sens unic. Te ridici de la masa de joc. Eşti obosit. O parte din tine rămâne la masa de joc. Vrei să-ţi arunci nişte apă rece pe faţa ostenită. Fosta "poker face". Care, de când e demascată, s-a făcut bătrână şi urâtă. Atâta vreme cât masca e la locul ei, nu poţi muri. Fără mască, falsificatorii de bani se trec mult mai repede. Ajungi la o perdea de catifea verde. Treci de ea. Apa rece pe chipul rătăcit. Treci dincolo de perdeaua de cuvinte. Şi te prăbuşeşti în gol. Vidul vorbelor. Stiletul din inimă. Totdeauna trebuie să ai grijă pe ce anume îţi mizezi mântuirea. Balanţa trebuie să fie foarte justă. Pericolul: balanţa cu un singur braţ.
Cazi în gol. Îţi vine să râzi dacă spui că ai riscat tot. Viaţa asta. Şi pe cealaltă. Nimeni nu poate fi acuzat. N-ai avut nici măcar o secundă vreun as în mână. Şi ai mers mai departe.
De azi, s-a încheiat. Orice mântuire îşi are termenul ei de valabilitate.
Te uiţi în urmă la fiecare pas făcut pe masa de joc. Totul un mare bluf. Tu unde erai în tot acest joc? Şi cine te-a jucat? Cu ce preţ? Nu mai pricepi nimic. Mă rog, înţelegi, însă nu îţi vine să crezi că, în tot acest timp, nu ai văzut stiletul înfipt în tine. E mare. Strălucitor. Are aura unui Dumnezeu. Lumina poate proveni şi de la înjunghiere.
Ce primeşti când renunţi la tine?
Masa de poker s-a dus. Ai din nou acea "poker face" care te-a făcut fericit. Şi prin care niciun stilet nu a putut pătrunde. Şezi inconfortabil la masa din bucătărie şi depeni amintiri. Masa nu răspunde. Constaţi că, de fapt, nu ai amintiri. Îţi potriveşti mai bine "poker face" pe chip şi pleci hai-hui prin lume.
Orele se târăsc pe pereţi. Cum poţi juca fără aşi în mână?
Îţi dai seama brusc de faptul că eşti o carte de joc. Nici măcar un as. Cineva te-a aruncat pe masă. La întâmplare. La cacealma.
Te uiţi la cărţile de joc ciudate. Toate sunt încrustate cu inima ta. Inimă roşie. Neagră. Albastră. E prima oară când deschizi ochii cu adevărat. Ochii te dor. Vezi toată calea stiletului.
Era foarte mult praf în jurul tău.
Inima ta e pe una din cărţile de joc. În zadar.
N-ai ţinut în mână niciodată cărţi adevărate. Ci doar unele făcute iscusit din cuvinte. Vorbe din praf. Care ţin doar câte o noapte.
Îţi strângi interiorul decartat pe masă. Bucată cu bucată. Ţi-e indiferent dacă îl mai pui la loc sau nu. Numai cuvintele nu ţi le mai iei. Le laşi să zacă acolo. Pe vecie.
Ai jucat cu visele. Visele erau deja putrede.
Priveşti urlând în oglindă. Vezi toate minciunile. Şi găurile din lume.
Chipul nu ţi-l poţi zări decât o singură dată. În strălucirea stiletului. (Oare stilet vine de la stil?). Stiletul vine o singură dată cu adevărat.
"Inimă-inel / De ce mi-ai lăsat / Vârfu-nsigurat"
Un popă într-un Golf cu numere de Bulgaria şi cu însemne de Renault pe el. What the fuck is that? Un popă îngrămădit între coroane de flori. Într-un Golf travestit. "Părinte, puţin mai încolo să vă daţi, să putem închide uşa".
Înot. Deşi nu ştiu. Gândurile se pierd în nimicul amiezii. "Sunt prea viu, prea trist / Înger trismegist / De-amiaza pe ţeastă / De seara prea castă, / De stânci detunate, / Reci, halucinate, /De seninătate."
Permite-ţi-mi să vă reţin cinci minute. Să vă prezint o credinţă mai bună. Dispare în Turnul de veghe. Nu-mi poţi oferi o credinţă mai bună. Pentru că nu există credinţă mai bună. Pentru că toate sunt la fel de bune. Contează doar să crezi. Am cunoscut pe cineva care credea în băţul de chibrit (fără ironie). Şi cred că era la fel de aproape de Divinitate precum Meister Eckhart sau ca Shankara. Marele meu prieten Shankaracharya. "Cine te aduce / Pe cărări în cruce, /Sub limpedea punte /Cu seara pe frunte?"
Artă: zborul pe sub asfalt.
Nu e nevoie să mergi. Drumul merge pentru tine. Steaua prinţului. Şi ciuma lunii albastre. Toate crimele au loc noaptea.
Încerci să te întorci în tine. Găseşti locul mult mai strâmt.
Artă: să muşti muşcătura.
"Şi-n ochii vagi sufăr /Umbre de nenunfăr, / Întoarce-te dar / La Gândul-amnar!"
Îngenunchezi. Îţi priveşti mâna. Ai un stilet în loc de chip. Şi încerci să te amăgeşti că încă eşti acel om.
Artă: viermele
"Şi-a trecut pe lună / Rătăcita dună"
Priveşti prin toate uşile. Scrutezi noaptea. Încerci să-ţi atingi viaţa cu mâna. Pielea se-nfioară o clipă. Sub piele mustesc mlaştinile.
"Putredele ploi / Lacul vechi din noi / Acte grele, acte / Moarte cataracte."
Orice apropiere ucide. Orice depărtare ucide.
"Lespezi mari de apă / Inima îngroapă, / Lacrima îngroapă."
Artă: cuiul din creier.
Se făcea că lumea era singură. Şi noi fugisem de noi.
Artă: fuga. Fuga morţii.
Cărbunii în mâni nu ard. Decât. Atunci. Când. Şi numai. Atunci.
Artă: gaura din piept.
"Părul meu îşi lasă /Verdea nebuloasă / Limfa mea ascunde /Stele moi, profunde."
Intuitiv. În cerc. Secţionare.
Era o amiază. Ca toate celelalte amieze din lume. Din florile mucede coborau mesagerii. Încercarea de a nu durea. De a nu dura. Fiinţez cu ochii întorşi. Orice pas e prea mult. Cineva m-a luat în palmă.
Artă:calea palmei.
Artă: dubla determinare.
Artă: condiţionarea unică.
Artă.
Mein Leben, ein Leben ist es kaum, Ich gehe dahin, als wie im Traum.
Wie Schatten huschen die Menschen hin, Ein Schatten dazwischen ich selber bin.
