duminică, 26 februarie 2012

The road to awe

Ochii se deschid când se topeşte zăpada. Măruntaiele pământului şi visele din parcuri. Oamenii se plimbă prin parcuri. Aleargă prin ei şi gâfâie. Trag aer în măduvă şi au impresia că aleargă prin parcuri şi că se unduiesc pe simfonia aerului expirat.
Mersul pe sub paşi. Ochii aruncaţi printre coastele rupte ale lumii. Echilibristica pe urmele paşilor de ieri. Iadul verde de sub capitularea zăpezii.
Noi vedem. Voi vedeaţi. Ei. Cu ei este altă poveste. Ei se cunosc din alte parcuri. De demult. Eu voi vedea. Prin tine şi dincolo de tine. Doar zăpada în lacrimi. Tu vezi. El văzuse. Cu ochii câinelui văzuse, cu botul câinelui văzuse.
Când mor, câinii pun urechea stângă pe pământ şi ascultă cu luare aminte. Ascultă urmele de oase îngropate de ei cândva în glie. Urmele de soare. Apoi, scâncesc uşor şi înoată prin pământ. Şi e gata.
Death is the road to awe.
Când mor, parcurile se retrag în ochi. Ochii se fac verzi. O lacrimă subţire şi e gata.
Death is the road through the green mile.
 








Clint Mansell- Death is the Road to Awe
   

sâmbătă, 25 februarie 2012

Ultima secundă. Constatare: singur

„Prea mult Rourke şi prea puţin Aronofski”, scria cineva despre The wrestler. E mai mult Aronofski decât se poate surprinde la o primă privire. E foarte mult. Aronofski cel adevărat, cu toate mecanismele lui de sublicitare a lumii, se vede în interstiţiile ce iau naştere în palierele evenimenţiale ale peliculei. The wrestler impresionează, fără îndoială, şi prin prestaţia lui Mickey Rourke (care, în sfârşit, mi-a plăcut), care e întruchiparea vie a conştiinţei că a ajuns „o bucată de carne stricată”. Tipică pentru personajele lui Darren Aronofski este tocmai conştientizarea care declanşează criza şi extincţia.
Ce-ţi mai rămâne atunci când vezi că toate cotloanele din viaţa ta sunt goale? Saltul în gol. Ca ultim gest. Ca incizie mundană. Nici măcar ca regăsire de sine. Ca potenţare a vidului. Moartea nici măcar ca urlet. Saltul în gol ca o gură aprioric încremenită (Requiem for a dream are acelaşi tipar al absenţei crude a oricărei soteriologii).
Ce faci atunci când soseşte cea din urmă clipă a Terrei? Când Apocalipsa bate la uşă? Te ascunzi într-un cort iluzoriu, fără nicio pânză. Într-un cadru care ar ţine loc de cort. Şi aştepţi inevitabilul. În clipa finală, descoperi că eşti singur. Şi că orice adăpost ţi-ai fi creat în timpul vieţii, din orice material ar fi el (religios, social, filosofic, esoteric etc.) este doar o ramă insuficientă, capabilă doar să-ţi potenţeze angoasele. Cam aceasta ar fi, rezumată la maxim, ideea din pelicula lui Lars von Trier, Melancholia (pentru mine, de departe cel mai bun film al anului trecut).
În astfel de puncte se întâlnesc The wrestler şi Melancholia. Fie că este sfârşitul individului, sau cel planetar, golul, singurătatea, iluzia unui adăpost devin factorii-cheie ai morţii ca definitivare a lipsei de sens.
Ce faci atunci când arunci o ultimă privire prin viaţa ta şi vezi toate fantele care ar putea să disipeze absurdul pustii? Ieşi din corzi. Te urci pe ele. Şi te arunci în gol cu lumea-n piept. Şi nu mai urmează nimic.

Clint Mansell - Stay With Me
   

duminică, 19 februarie 2012

Love Rboy

O mare problemă cu filmele româneşti, fie că sunt ele de dinainte de Revoluţie, fie de după: sonorul. Încă nu am văzut film românesc cu o sonorizare măcar acceptabilă. Hiba e aceeaşi, de fiecare dată: vocile actorilor se aud ca naiba, în vreme ce zgomotul ambiental e mult prea tare. Ca să poţi vedea în condiţii cât de cât normale o producţie românească, trebuie să prestezi continuu cu degeţelele pe telecomandă, într-o fină baleiere pe tastele sonorului, dând când foarte tare (când grăiesc actorii), fie foarte încet (când izbucnesc muzica, sau ambientalul). În fine, cât de bun ar fi un film, dacă sonorul e dezastru, îmi scade vertiginos orice urmă de bunăvoinţă faţă de el. Introduceţi subtitrare în română pentru filmele româneşti, să pot închide sonorul şi să le privesc liniştit!
Iar Loverboy (2011), pe lângă neajunsul sonorizării, e un film care, mie  personal, era să-mi provoace fractură mandibulară de la atâta căscat. Pe cât îmi plăcuse regia lui Mitulescu în Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (după mine, unul dintre filmele româneşti din top 10 al producţiilor autohtone ever), pe atât de mult m-a scârbit aici. Idee banală, diluare excesivă, replici ce se voiau profunde, dar care frizau înţelepciunea de mahala şi un joc al actorilor….Dumnezeule mare şi milos! Eu rămân la ideea că avem actori de teatru (buni), dar n-avem nici măcar un actor de film. Toţi actorii care joacă în filmele româneşti se simt ca pe scenă, se percepe asta în rigiditate, în scandarea replicilor, în artificialitatea hiperbolizată şi nefirească a gesturilor. Se chinuiesc actorii noştri în filme, nu joacă! Când simt camera pe ei, se transformă brusc: înţepenesc, înlemnesc, devin rigizi şi lipsiţi de orice urmă de naturaleţe.
Deci: pentru mine, Loverboy = jenant. Nu-l recomand nici celor mai odioşi duşmani. Eu când vreau să fluier, fluier parcă a mai avut ceva zvâc, era şi acţiunea mai concentrată (atât temporal, cât şi spaţial), evenimentele luau naştere din tensiune. Mă rog, pelicula se scotea onorabil. În Loverboy, Piştereanu e afectat nevoie mare, deh, e vedetă, are alura şi dicţia lui Cristi Chivu, ceea ce, în combinaţia cu sonorizarea execrabilă, dau un fiasco enervant. I-am văzut şi pe Remus Mărgineanu într-un rolişor (nu pricep de ce s-o fi băgat, mă rog, e opţiunea lui) şi pe Ion Besoiu (pe post de bunic, jucând excelent un rol mic, dar dificil, un rol mut, făcut din gesturi, din umbre şi reflexii).
Am pierdut 90 de minute cu o prostie de film. 
Apoi m-am uitat la Vitali Klitschko vs. Derek Chisora şi l-am urât pe uriaşul ucrainean că m-a făcut să aştept 12 runde să-l învingă pe păcăliciul naturalizat britanic.

sâmbătă, 11 februarie 2012

Hai la "comferinţă"!

Eu n-am răbdare (nici timp, nici nervi suficienţi) să mă uit la posturile tv naţionale, darămite la cele locale. Pe ultimele intru doar când zappez seara şi nu zăbovesc mai mult de câteva secunde. Unul dintre aceste posturi craiovene tembele se numeşte GTV, condus de finul lui Dan Diaconescu-OTV. Postul e un fel de OTV mai mic, mai rudimendar şi mai cretinoid (dacă se poate imagina aşa ceva). Când trec peste el prin zapping, văd titluri desprinse parcă din manualul „Cum să ajungi un imbecil perfect”. Aseară, la zapping, observ pe ecran titlul din poza de mai jos. Mă întreb dacă pseudojurnaliştii acestui post tv de bloc (fără glumă, la propriu), din categoria celor cu regia de emisie in debara, au habar de ceea ce înseamnă limba română. „Comferinţa” PD-L este, probabil, din aceeaşi familie cu alte cuvinte cu grafie identică, gen „comfort”, „comfigura”, „comfecţii”, „comfidenţial”, „comferenţiar”.

miercuri, 8 februarie 2012

Friday I'm in love, iar lunea mi se cer bani



Luni a fost o zi în care mi s-au cerut bani. Bani în plus. Nu ştiu dacă e o regulă pentru ziua de luni. Mie aşa mi s-a întâmplat.

1. Taxi
„Dă şi tu cinci lei în plus că te-am cules de pe stradă!” zice şoferul burtos, care, privindu-mă pe jumătate întors, se lăfăia pe ambele scaune din faţă, puternic date în spate. Paranteză: sunt înnebunit după şoferii de taxi care îşi aruncă scaunele în spate, iar clientul stă chircit, schimonosit, chinuit ca toţi dracii. Îi ador, le-aş da şi un premiu. Cu toată forţa în cap l-aş da! Am închis paranteza.
Mai devreme în dimineaţa respectivă: Niciun taxi nu vine la comandă. Alte firme nu răspund la telefon. E luni, e dimineaţă, e prima oră, e frig, e zăpadă. Toate eforturile, inutile. Niciun taxi.
Un pic mai târziu în dimineaţa respectivă: plec pe jos să găsesc un taxi într-una din staţiile din apropiere. Fără succes. Staţiile, goale.
Ulterior: plec de nebun pe stradă, să găsesc un taxi. Dat din mâini, semne. Geaba. Noroc că trece individul burtos fără pasageri şi mă ia. E puţin cam târziu şi nu-i frumos să-i laşi pe copii să aştepte când au examen.
Revenim: „Te-am cules de pe stradă.” Zice el şi îndată mă simt ca unul dintre homeleşii adunaţi de prin cartoane de vreun binefăcător. „Şi am mai pus şi ceasu’, adică puteam să nu-l pun.” Zice burta care se lăfăieşte pe scaune. „Deci dă şi tu cinci lei în plus.” „Nu vă dau nimic. Nu dau când mi se cere.” „Atunci o să te blestem!”, spune osânza întoarsă acum complet spre mine, atârnând peste scaune. „Aoleu”, îi spun „păi nu-i frumos ce faceţi.” „Frumos, nefrumos, asta e. Eu te blestem, dacă nu-mi dai. Auzişi?” „De auzit, auzii. Dar tot nu-i frumos şi nici nu dau.” „Bă, treaba ta, îţi zic că te blestem. Şi se prinde, să vezi tu, mereu se prinde, pe cuvântul meu!” „Aoleu”, zic, „nici asta nu-i frumos.” „Bă, ştii cum se prinde de la mine? Treaba ta!”. Treaba mea. Plătesc (fără cei cinci lei în plus ceruţi). Cobor. Până să închid portiera, mă aplec spre blestemător şi îi şoptesc cu toată suavitatea de care sunt în stare: „Dacă nu mi-ai fi cerut cinci lei, îţi lăsam eu zece. Păcat!” Văd cum i se bulbucă ochii şi mi-e teamă să nu-i sară cumva din orbite, aşa că plec spre Universitate.

2. Tonomatul

Pe holurile Universităţii există nişte automate de unde poţi servi, contra unor sume modice, Pischwasser cu diferite denumiri: cafea, ceai, cappuccino, mokaccino şi alte spălături de vase. Majoritatea covârşitoare numeşte aceste automate „tonomate”. Trec spre Secretariat. În drumul meu, un astfel de automat. La automat, el. Tipul. Prototipul studentului de tip nou. Se întoarce brusc spre mine şi, fiind singura persoană de pe hol, mi se adresează frust: „Dă o hârtie de-un leu. Să bag în tonomat.” Observând evidenta mea ezitare, se precipită în explicaţii: „Avusăi o hârtie, da’ mi-o mâncă tonomatu’. D’aia cer.” Îmi revin: „Îţi dau şi trei hârtii de-un leu, dacă-mi pui la tonomat Nirvana sau Janis Joplin.” Bang! Perplexitatea bizonului în toată splendoarea ei. O savurez. „N-auzi, mi-o mâncă tonomatu şi îmi…’” Dar nu mai sunt dispus la dialoguri cu cocălărimea şi îl întrerup: „Ştii care-i treaba? Eu te trimit acum la mămica ta din mai multe motive, printre care să te educe şi să-ţi explice ce-i acela un tonomat.”

3. Suraj

Suraj e fostul meu cerşetor. Fostul, pentru că m-am mutat de ceva vreme din zona unde rezida el pe la biserici, iar întâlnirile noastre au devenit sporadice şi fortuite. Luni. Mă întorceam spre casă. Suraj amplasat inteligent în zona Schmidt. Inteligent în sensul că stătea în singurul loc pe unde pietonii puteau circula (restul trotuarelor fiind o masă indistinctă de nămeţi mizerabili). Toţi treceau pe la el. Îmi place discursul lui Suraj. Adică: foloseşte apelativul „băiatu’” atunci când mi se adresează, dar verbul e mereu la plural. Mă reperează şi vine bucuros spre mine: „Băiatu’, ce faceţi băiatu’? Nu v-am mai văzut de mult.” „Păi nu-ţi tot spun că m-am mutat şi că nu mai trec pe la biserica unde stai tu?” Caut în buzunar şi îi dau un leu. Se uită jignit la leu. „Haideţi, băiatu’, măcar zece lei să-mi daţi!”. Mă gândesc că a crescut şi la ei preţul, s-or fi actualizat taxele. „De ce, Suraj?” „Păi dacă vă văd aşa rar, băiatu’, să-mi daţi şi pentru când nu vă văd.” Asta-i taxa pe absenţă, mă gândesc. „Al’dată, Suraj.” „Când?” mă interpelează el. „Că mă mut înapoi la biserică, băiatu’, nu mai stau p’aci”. „Te duci iar la Sfântul Nicolae?” întreb mai mult ca o formulă de încheiere. „Da. Sâmbătă e duminica morţilor şi primesc de toate, băiatu’.” Nu mă pot abţine: „Sâmbătă e duminica morţilor?” „Da, băiatu’. Aş vrea să moară toţi oamenii şi să rămână numa’ doi oameni vii, care să-mi dea mie bani şi pomană pentru toţi ăi morţi!”


Pink Floyd - Money