Festivalul Shakespeare: ziua 2. „Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”

Dacă Purcărete este deja un brand, o cheie de identificare şi acces cultural mondial, propria reinventare regizorală este o miză extraordinară, cu care dumnealui se confruntă în acest moment. Purcărete este Purcărete, este „marcă înregistrată”, recognoscibil ca stil, unitar prin viziune. Cu Teatrul Naţional din Budapesta şi al său Cum vă place, Silviu Purcărete este în plin proces de proprie detabuizare şi de anulare a unor derapaje în siajul unui manierism propriu. Cât îi reuşeşte această tentativă salutară de ranforsare a propriului traseu artistic, rămâne de văzut. Personal, nu am trăit mari surprize la acest Purcărete. Nu că spectacolul nu ar fi fost foarte reuşit, însă intervine deja un previzibil al mecanismelor de generare artistică, oricât de mult s-ar încerca intervenţia pe piste de atac unghiular, care „perturbă” fericit stabilitatea frontală a întregului.

Cum am mai scris şi cu alte ocazii, admir la Purcărete jocul său cu spaţiul, pe care îl transformă în personaj, îl destructurează şi reconfigurează continuu, modifică incidenţele sale evolutive, mizând bine dozat pe o permanentă glisare a închiderii şi deschiderii. În Cum vă place, am constatat o plusare a simbolismului cu valenţe, în destule momente, către o inducţie aproape mistică. Personajele se polarizează şi depolarizează permanent în funcţie de elemente constitutive proprii sau aparţinând unei alterităţi circulare, amortizate în succesiuni metamorfozante pline de substanţă. Figurile, din start reontologizate printr-o convenţie interactivă, caută clivaje prin care se pot regrupa şi re-înfiinţa.

Silviu Purcărete îşi continuă, cu această piesă, „joaca de-a / cu teatrul” la un nivel superior, indicii de referinţă ai actului artistic sunt într-o transmutare permanentă, regizorul face iarăşi un tur de forţă prin cele mai importante stiluri, le mixează, le scoate din contexte şi le reordonează după o logică plurivalentă. În rest, am văzut la lucru o trupă bună, cu poftă de joc, răspunzând cu personalitatea-i specifică unui regizor de mâna întâi.